Rapid - 86 de ani de istorie adevarata

Azi e ziua de nastere a Rapidului. Implineste 86 de ani de cand s-a nascut intru frumusetea fotbalului, frumusete care nu tine de cate titluri de campioana ai furat, de cate cupe sau de cati jucatori ai luat cu japca. Rapid inseamna iubire, aproape fanatica, indiferent de rezultate. Indiferent de liga in care joci. Indiferent de patroni, de antrenori, de manageri. Ca sa fii rapidist trebuie sa ai o structura aparte, sa iubesti fotbalul dincolo de rezultate, adica dincolo de nevoia de a-ti satisface ego-ul.

Cand eram de-o schioapa, tata ma ducea la meciurile Rapidului. Nici nu mai conta daca jucam in A sau in B, daca luam bataie sau castigam, conta doar ca asteptam cu sufletul la gura etapa urmatoare cand jucam "acasa", in potcoava (asa era atunci). Ne asezam la "a doua", mai in partea dinspre reclama la peste, spre teatru. Mai tarziu am continuat sa merg la tribuna a doua, am gustat pe viu bucuria de a deveni campioni dar si tristetea retrogradarii "la comanda" din 1989, cand galeria Rapidului striga: Noi vi-l dam pe Damaschin (pusese ochii Steaua si pe el), dati-ni-l pe Valentin (Ceausescu). Imi aduc bine aminte cand Victoria, condusa atunci de Mitica Dragomir, l-a luat cu japca pe Fane Tara (care s-a intors apoi acasa, la Rapid, cand s-a desfiintat echipa securitatii). Mi-i amintesc jucand pe Goanta, pe Ion Ion, pe Barba, portarul nebun care in timpul meciului se distra urcandu-se pe bara transversala ca sa vada mai bine fazele, pe Manu si pe Leo Toader, pe Caciureac, pe Rada, Florin Constantinovici, pe Bacos, pe Nae Stanciu, pe Bealcu, pe Nae Manea, pe Georgica Vamesu pe care il poreclisem Puila, pe Iulian Chirita, pe Dulca, pe Marinescu, pe Bolohan, pe Jean Barbu si pe toti ceilalti. O tempora! Uitandu-ma in urma, realizez ca nu puteam fi decat rapidist. Pentru totdeauna!

Hai Rapid!